Astronomie

 

 

Gliese 581 g – prima exoplanetă locuibilă

Cursa pentru localizarea unei planete din afara sistemului nostru solar capabile să găzduiască forme de viaţă a fost intens mediatizată în ultimii ani. Totuşi, vestea cea mare parcă a venit mai devreme decât ne-am fi aşteptat. Citiţi în continuareistoria descoperirii noului Pământ.

Zona Goldilocks reprezintă, în astronomie, distanţa potrivită pentru o planetă faţă de astrul pe care îl orbitează (nici prea aproape, nici prea departe, nici prea caldă, nici prea rece) astfel încât aceasta să întrunească condiţiile propice susţinerii unor forme de viaţă. Terra era singura planetă de acest fel cunoscută. Până în prezent. Dar haideţi să luăm evenimentele cronologic.

Gliese 581, steaua în jurul căreia orbitează planeta proaspăt identificată este intens studiată de astronomi de aproximativ 10 ani şi este localizată la 20,3 ani lumină faţă de Terra, în constelaţia Libra (Balanţă). Ea face parte din grupul Piticelor Roşii, adică este o stea mică (având circa o zecime din masa şi diametrul Soarelui), rece, cu lumina slabă, care arde foarte lent şi are o vârstă estimată la 10 miliarde de ani. Observaţiile efectuate sugerează că astrul are cel puţin şase planete: Gliese 581 b, c, d, e, f şi g. Procesul de detecţie a unor astfel de planete este foarte complicat, telescopul neputând sa le observe direct pentru că reflectă mult prea puţină lumină. Astronomii observă însă oscilaţiile stelelor, în funcţie de care calculează masa şi orbitele planetelor care le înconjoară.

Gliese 581 b, având aproximativ dimensiunea lui Neptun, a fost prima planetă descoperită în august 2005. Aceasta face o orbită completă în jurul astrului ei în doar 5,4 zile.

Descoperirea planetei Gliese 581 c în aprilie 2007 a produs senzaţie deoarece se afla la limita inferioară a zonei Goldilocks. Deşi temperaturile la suprafaţa ei pot varia între 0° şi 40° C, cercetările au arătat că este posibil ca efectul de seră să ridice temperaturile până la 500° C la suprafaţa planetei (dezvoltând un climat asemănător lui Venus).
Tot în 2007 a fost descoperită şi planeta Gliese 581 d, aflată la limita exterioară a zonei Goldilocks. Având o masă de 7 ori mai mare decât a Terrei, este puţin probabil să fie formată doar din material pietros, dar aflându-se într-o zonă care permite apei să rămână lichidă, este posibil să fie acoperită de un ocean planetar.

În 21 aprilie 2009 a fost anunţată descoperirea planetei Gliese 581 e. Având o masă de numai 1,9 ori mai mare decât cea a Pământului, ea este cea mai mică exoplanetă descoperită până în prezent. Gliese 581 e este totuşi prea aproape de steaua sa, fapt care o face prea fierbinte pentru a permite existenţa unor forme de viaţă.

Surpriza a venit miercuri, 29 august, când astronomii de la Observatorul W. M. Keck din Hawaii (unul dintre cele mai mari observatoare astronomice din lume) au anunţat descoperirea planetelorGliese 581 f şi Gliese 581 g. Deoarece prima planetă are de 7 ori masa Pământului şi îi ia 433 de zile pentru a înconjura o dată astrul, condiţiile de susţinere a vieţii sunt departe de a fi îndeplinite. Altfel stă însă situaţia în cazul lui Gliese 581 g, care a atras imediat atenţia, deoarece toate calculele indică că se află în centrul zonei Goldilocks!


De ce este important acest lucru?

În primul rând este practic prima confirmare a faptului că planetele pot exista la o distanţă potrivită de soarele lor. Faptul că am identificat o astfel de planetă în imediata noastră vecinătate (20 de ani lumină raportat la mărimea Universului este o distanţă insignifiantă) sugerează că planetele locuibile sunt ceva banal. Dacă luăm ca şi exemplu doar Calea Lactee (care conţine între 100 şi 400 de miliarde de stele) şi presupunem că doar 10% dintre acestea sunt orbitate de astfel de planete, rezultă că avem doar în galaxia noastră circa 10-40 de miliarde de corpuri cereşti care ar putea susţine viaţa. Să scădem procentul la 1% şi tot obţinem un număr imens!

În al doilea rând, condiţiile permit existenţa apei lichide.

În al treilea rând, având masa doar de 3.1-4.3 ori mai mare decât cea a Terrei, planeta ar trebui să fie formată din scoarţă solidă şi gravitaţia să fie destul de puternică pentru a menţine o atmosferă.

Deoarece se află la mică distanţă de soarele ei (pe care îl orbitează în 37 de zile), planeta a întâmpinat o rezistenţă gravitaţională puternică din partea acestuia, fapt care i-a încetinit în timp mişcarea de rotaţie până ce a devenit “blocată”, cu o faţă permanent luminată şi cu cealaltă în întuneric (întocmai ca Luna noastră). O primă aproximare sugerează că temperaturile la suprafaţa ei variază  de la 71° C  la -34° C, ceea ce duce la concluzia imediată că cea mai confortabilă zonă ar fi “linia” de mijloc care delimitează ziua de noapte.

Aşadar veşti bune. Este E.T. acolo (asta putând să însemne, de pildă, chiar şi bacterii unicelulare)? Probabil că nu. Tehnologiile noastre pălesc în faţa imensităţii spaţiului. Pentru a  vă putea forma o idee,e bine de ştiut că în 2008 a fost transmis prin intermediul undelor radio (care “călătoresc” în spaţiu cu viteza luminii – 300.000 km/s) un mesaj către Gliese 581 c. Acesta va ajunge în vecinătatea astrului undeva în jurul anului 2029, deci nu ne putem aştepta la un eventual “răspuns” mai devreme de anul 2049! Din păcate strălucirea stelei face imposibilă în acest caz măsurarea spectrului de lumină al planetei. Acesta ar fi putut dezvălui prezenţa oxigenului molecular sau a altor posibile semne de viaţă în atmosfera ei.

Totuşi este un pas important făcut înainte.

În încheiere, merită pomenit un documentar remarcabil produs de National Geographic şi inspirat de descoperirile astronomilor legate de steaua Gliese 581. Producătorii au imaginat  o stea Pitică Roşie în jurul căreia se învârte Aurelia, o planetă aflată pe jumătate permanent în lumină şi jumătate permanent în întuneric şi pe care … viaţa prosperă! Cine şi-ar fi închipuit că o astfel de planetă va fi identificată atât de repede?

Istoria Universului I

În cadrul unei serii de 7 articole vă prezentăm  istoria Universului, de la explozia primordială numită Big Bang, până la apariţia şi răspândirea pe Terra a lui homo sapiens. În primul episod aflaţi despre ce s-a întâmplat imediat după naşterea Universului, despre apariţia particulelor fundamentale, fenomenul inflaţiei etc. (video inclus).

PREAMBUL

Realizatorii mini-documentarului pe care vi-l prezentăm în continuare au ales să îmbrace ideile ştiinţifice prezentate într-o poveste ştiinţifico-fantastică – intitulată “ÎN SENS INVERS” – despre călătoria accidentală în viitor a lui Kevin şi a Dianei, doi oameni de ştiinţă pe care un savant misterios pe nume Chaucer, lider al unei la fel de misterioase organizaţii – CounterClockWise – încearcă să îi ajute să revină în prezent.

Discuţiile dintre ei sunt pe diverse teme ştiinţifice din zone precum istoria Universului şi evoluţia vieţii pe Terra (tema acestui film documentar), teoria evoluţiei, genetica, sistemele complexe, teoria relativităţii ori mecanica cuantică (domenii abordate în cadrul altor serii de scurte videoclipuri, deja prezentate pe scientia.ro) şi, deşi episoadele acestei mini-serii, în număr de 7, pot fi urmărite şi înţelese independent unele de altele, vă recomandăm să vedeţi toate părţile, în ordinea apariţiei lor pe scientia.ro.

CE VEŢI VEDEA ÎN SERIA “ISTORIA UNIVERSULUI”?

Filmul documentar constă într-o serie de 7 mini-episoade. Filmul este povestea Universului şi a locului nostru, al oamenilor, în cadrul acestuia. Este vorba despre o călătorie fascinantă de la Big-Bang la apariţia lui homo sapiens. Vom prezenta modul în care fiecare atom care îşi găseşte astăzi loc în univers a luat naştere, cum s-au format galaxiile, cum a apărut sistemul nostru solar, pentru ca apoi să urmărim evoluţia vieţii pe Terra începând de la organismele primordiale până la emergenţa Evei mitocondriale. Dar nu ne vom opri aici. De la Eva şi până în prezent, vom urmări progresul precursorilor civilizaţiei umane în paralel cu răspândirea acestora pe glob.

DE LA BIG BANG LA APARIŢIA PROTONILOR

Universul însuşi a luat naştere în urma unei explozii enorme petrecute în urmă cu 13.7 miliarde de ani şi cunoscută sub numele de Big-Bang. Înainte de această explozie primordială nu exista nici timp, nici spaţiu, nici energie, nici materie. Chiar atunci, în prima clipă a vieţii universului, au luat naştere atât timpul, cât şi spaţiul. Mai exact, apariţia bruscă a unei cantităţi aşa mari de energie a făcut ca spaţiul însuşi să nu îi poată face faţă, astfel că de la dimensiuni aproape punctiforme, spaţiul s-a extins cu viteze mai mari ca cea a luminii pană la dimensiuni enorme, ceea ce a reprezentat un lucru benefic pentru că altfel gravitaţia ar fi comprimat acel univers timpuriu, trimiţându-l înapoi în neantul din care fusese creat.

Prima expansiune s-a petrecut cu o viteză mult mai mare decât cea a luminii şi poartă numele de inflaţie. Ulterior Universul a continuat să se extindă, dar cu o viteză mult redusă. La temperaturile incredibil de mari şi în prezenţa energiilor enorme din acele clipe de început, nimic, nici măcar materia nu era stabilă şi, pe cât de repede se putea forma, pe atât de repede revenea la forma de energie pură.

Istoria Universului II

Ştiaţi că în centrul galaxiei noastre există o gaură neagră gigant? Dar că în Calea Lactee sunt nu una, ci milioane de găuri negre? Continuăm trecerea în revistă a istoriei Universului. Vorbim despre naşterea generaţiei a doua de stele, a galaxiilor şi clusterelor  de galaxii, dar şi despre formarea sistemului solar (video inclus).

GALAXIILE

La finele primei părţi călătoria noastră imaginară în trecutul Universului ajunsese la punctul în care stelele de dimensiuni enorme din prima generaţie s-au transformat în supernove, expulzând în cadrul acestor procese elemente chimice grele în univers. Această nouă compoziţie a Universului, care includea şi atomii de mai mari dimensiuni, a uşurat simţitor sarcina gravitaţiei de a comprima aceşti nou formaţi nori de materie pentru a da naştere unei noi generaţii de stele.

A fost nevoie de încă 500 de milioane de ani pentru ca gravitaţia să acţioneze asupra acestei nou formate mixturi de hidrogen, heliu şi elemente grele. Mii şi milioane de stele de generaţia a doua au luat naştere din aceşti nori cosmici. Mici grupuri din aceste noi stele s-au atras reciproc prin intermediul gravitaţiei şi s-au alăturat unele altora dând naştere unor grupări de stele de dimensiuni din ce în ce mai mari.

Galaxia în care se află sistemul nostru solar, Calea Lactee, este un exemplu de galaxie spirală care a apărut în acea eră timpurie. În prezent ea conţine în jur de 200 de miliarde de stele şi continuă să se extindă prin absorbţia unor mici grupuri vecine de stele.

Cum functioneaza Universul part I

Este posibil oare ca galaxiile îndepărtate să se distanţeze de noi mai repede decât lumina? Şi, dacă da, ne-ar fi totuşi posibil să le observăm? În mod surprinzător răspunsul este în ambele cazuri un “DA” răsunător. Cum de este cu putinţă aşa ceva? Citiţi acest articolul pentru a înţelege “cum funcţionează” Universul (video inclus).


INTRODUCERE

Este posibil oare ca galaxiile îndepărtate să se distanţeze de noi mai repede decât lumina? Şi, dacă da, ne-ar fi posibil totuşi să le observăm? În mod surprinzător răspunsul este în ambele cazuri un “DA” răsunător. Cum de este cu putinţă aşa ceva? Cum se poate ca ceva să se deplaseze cu viteze superioare vitezei luminii?

În acest film (partea 1) şi în următorul vom încerca să oferim o descriere corectă a Universului pe baza modelului LCDM1 (Lambda-Cold-Dark-Matter), cel mai bun model cosmologic existent astăzi. Odată tabloul construit,  răspunsurile la întrebările din paragraful de început vor veni de la sine.

UN POSIBIL ÎNCEPUT

Pentru moment, să plecăm de la ideea că un fel de spumă cuantică spaţio-temporală a existat înainte ca însuşi Universul nostru să fi apărut, deci înainte de Big-Bang-ul „nostru”. În continuare, nu vom face decât să lăsăm principiul de incertitudine al lui Heisenberg să lucreze pentru noi. Dacă e să ne referim la cea mai mică unitate de volum spaţial permisă a exista în contextul mecanicii cuantice – un volum infinitezimal cu o scară liniară de dimensiunea lungimii Planck2, ar rezulta o “fărâmă” cuantică cu un volum de 10-99 centimetri cubi. Iar cea mai mare cantitate de masă ori energie care ar încăpea în acest, să-i zicem volum Planck, fără a-l face să devină propria gaură neagră, este în jur de 1/100,000 dintr-un gram (aproximativ masa unui fir mediu de nisip).
Interesant este că principiul incertitudinii permite crearea “din nimic” a acestei cantităţi de materie, cu condiţia ca această materie să existe pentru cel mult 10-43 secunde. Un timp extrem de scurt, dar care se va dovedi suficient. Aceasta deoarece atunci când această cantitate specifică de energie ia naştere sub forma unui anumit tip de câmp scalar3, avem de-a face cu naşterea reuşită a unui Univers.

INFLAŢIA

Cel mai bun model existent despre evoluţia universului timpuriu, plecând de la fluctuaţia cuantică iniţială include perioada numită “inflaţie”, o perioadă când câmpul scalar menţionat antrenează spaţiul ocupat pentru o scurtă perioadă de timp într-o expansiune extremă, exponenţială. Pe parcursul inflaţiei, spaţiul “erupe” din dimensiunile foarte mici de la început, ajungând la un volum uriaş de dimensiuni necunoscute.

Această expansiune enormă dă naştere unei cantităţi imense de energie gravitaţională de legătură – cel puţin 1085 grame. Iar această energie este contrabalansată de o creştere corespunzătoare a energiei pozitive conţinută de câmpul scalar. Ceea ce la început era nimic mai mult decât o mică fracţiune a unui gram de energie a devenit acum 1085 grame. Vorbim despre un număr imens – destul de mare pentru a exprima toată materia şi energia existente astăzi în Univers.

Dar, atenţie! Energia totală existenţă în Univers variază în jurul lui ZERO cu doar o unitate cuantică.

FLUCTUAŢII CUANTICE

Ca un derivat al creşterii enorme a spaţiului pe perioada inflaţiei, fluctuaţiile cuantice minuscule iau forma unor fluctuaţii macroscopice în densitatea câmpului scalar – transformându-l în mod neuniform. Rezultatul apariţiei acestei structuri neuniforme reprezintă punctul de plecare al formării stelelor, galaxiilor şi al tuturor formaţiunilor observabile în prezent în Univers.

La sfârşitul inflaţiei, temperatura Universului, aşa cum era acesta atunci, era extrem de ridicată. Dar pe măsură ce expansiunea spaţiului continuă, acesta se răceşte; iar energia câmpului scalar, care acum “popula” în întregime enormul volum de spaţiu nou apărut, ia forma materiei negre, a energiei negre şi a materiei obişnuite – fotonii, quarcurile şi electronii, care la rândul lor au luat forma protonilor, neutronilor şi atomilor care populează Universul în prezent.

Radiaţia cosmică de fond

După aproximativ 380.000 de ani de inflaţie şi răcire, particulele încărcate electric s-au unit sub forma atomilor neutri. Şi, din senin, fotonii care se loveau la fiecare două secunde de particulele încărcate electric  au devenit liberi să colinde imensitatea spaţiului cosmic. Aceasta este originea radiaţiei cosmice de fond pe care o detectăm astăzi.

UNIVERSUL OBSERVABIL

Să reprezentăm întreg spaţiul existent la acel moment printr-un volum plin de puncte albastre (vezi clip). În continuare să ne concentrăm atenţia pe această porţiune foarte mică cu o rază de aproximativ 42 de milioane de ani-lumină. ACEASTA este regiunea care va reprezenta pentru noi ÎNTREGUL Univers observabil 13.7 miliarde de ani mai târziu. Terra se va forma undeva în centrul acestei zone peste aproximativ 9 miliarde de ani – dar până atunci Universul va trece printr-un îndelungat proces de expansiune.

ANALOGIA PISTEI

Imaginaţi-vă că vă aflaţi pe o pistă lungă de 100 de metri şi cineva aflat la 99 de metri distanţă, pe pistă, începe să se deplaseze către d-voastră. Se aude semnalul de start, iar deplasarea începe. Numai că există o problemă: pista se extinde – lungindu-se pe măsură ce persoana respectivă se deplasează de-a lungul său. Pietonul face un pas lung de 1 metru la fiecare secundă, dar pista “creşte” în fiecare secundă cu un metru, relativ la 100 de metri de pistă.

După 10 secunde, trecătorul a făcut 10 paşi, numai că cei 89 de metri rămaşi de parcurs s-au “lungit”, astfel că el mai are încă 98 de metri de parcurs până la dumneavoastră. După încă 10 secunde distanţa dintre pieton şi d-voastră este încă de 97 de metri. Va dura 460 de secunde, dar în cele din urmă pietonul va ajunge în dreptul d-voastră. Şi în tot acest timp pista s-a alungit, atingând acum dimensiunea de 10.000 de metri. Celălalt capăt al pistei se deplasează acum faţă de d-voastră mult mai repede decât se poate deplasa pietonul. Dacă ar trebui să pornească acum, din nou, de la celălalt capăt al pistei, nu ar mai ajunge niciodată în dreptul d-voastră.

Iar întrebarea cu privire la distanţa parcursă de el este una ambiguă. Am putea spune că a parcurs 99 de metri deoarece aceasta a fost distanţa la început. Sau am putea afirma că este vorba de 9900 de metri deoarece aceasta era distanţa între capetele pistei la final. Sau am putea zice că distanţa parcursă este de 460 de metri – viteza de deplasare a pietonului deînmulţit cu timpul deplasării.

Cum functioneaza Universul part II

Ştiaţi că noi, pământenii, putem observa şi studia doar o parte a Universului? Urmăriţi şi a doua parte a prezentării video a celui mai de succes model cosmologic existent în prezent (LCDM) pentru a înţelege de ce majoritatea evenimentelor care au loc în Univers ne sunt complet inaccesibile.

Urmăriţi aici prima parte a articolului “Cum funcţionează Universul”!

ORIZONTUL DE PARTICULE

Să ne aducem aminte de exemplul din finalul primei părţi, cu pista a cărei lungime se măreşte constant şi să încercăm o paralelă cu modelul Universului în expansiune, care prezintă caracteristici asemănătoare.

Lumina de la marginile sferei de 42 de milioane de ani-lumină şi-a început călătoria spre locul unde Terra se va fi format acum în jur de 13.7 miliarde de ani. Dar pe parcursul călătoriei, spaţiul intermediar şi-a mărit dimensiunile de 1090 de ori, iar în prezent suprafaţa sferică de pe care lumina a plecat este la aproximativ 46 de miliarde de ani-lumină depărtare. Vorbim despre distanţa maximă până la care putem vedea în spaţiul cosmic în prezent, care poartă numele de orizontul nostru de particule.

PRIMELE STELE

La 100 de milioane de ani după inflaţie au luat naştere primele stele. Erau giganţi masivi care s-au format în toate regiunile spaţiului cosmic, inclusiv în interiorul micii sfere a universului nostru observabil. Acelea care au apărut în interiorul orizontului nostru de particule aflat în expansiune, sunt vizibile în prezent. Lumina venind de la acei giganţi primitivi a călătorit pentru mai bine de 13 miliarde de ani, iar zona spaţiului unde au apărut se află în prezent la 36 de miliarde de ani-lumină depărtare de Pământ.

CEI MAI DEPĂRTAŢI EMIŢĂTORI

Aşadar, “lumina” care intră în componenţa radiaţiei cosmice de fond a fost emisă de la o distanţă de doar 41 de milioane de ani-lumină de Terra, iar în prezent această distanţă este de 46 de miliarde de ani-lumină. Mai mult, lumina celor mai vechi stele a fost emisă de la 1.5 miliarde de ani-lumină distanţă. Distanţă care, la rândul său, a atins în prezent 36 de miliarde de ani-lumină. Din cauza expansiunii spaţiului cu viteză superluminică în perioada timpurie a Universului, lumina, în fapt, s-a depărtat de noi pentru câteva miliarde de ani, înainte ca micşorarea vitezei de expansiune să-i permită să se apropie de efectiv de Terra. Lumina pe care o vedem în prezent dinspre anumite galaxii îndepărtate, care a fost emisă de la 5-6 miliarde de ani-lumină, provine de la obiectele care erau cele mai depărtate LA MOMENTUL EMISIEI LUMINII.

SISTEMELE LOCALE

Obiectele masive precum Pământul şi Soarele, care se influenţează reciproc din punct de vedere gravitaţional, pot învinge expansiunea spaţiului dintre ele. Spaţiul trece prin procesul de expansiune şi în interiorul sistemului nostru solar, dar distanţa dintre Pământ şi Soare nu se modifică.

De ce? Deoarece pe măsură ce spaţiul se extinde, orbita Terrei se ajustează încontinuu pentru a menţine Terra la o distanţă corespunzătoare de Soare, conform cu legile gravitaţiei. Acest lucru este valabil şi pentru stelele aparţinând aceleiaşi galaxii şi care se influenţează reciproc din punct de vedere gravitaţional şi chiar şi pentru clustere locale de galaxii. Pe măsură ce se produce expansiunea spaţiului , distanţele dintre aceste corpuri se ajustează în mod constant, în concordanţă cu legile gravitaţiei.

DEPLASAREA SPRE ROŞU A LINIILOR SPECTRALE

Lungimea de undă a luminii provenind de la obiecte cosmice depărtate suferă o deplasare a liniilor spectrale spre roşu dacă obiectele se îndepărtează de Terra, iar expansiunea spaţiului este măsurabilă prin intermediul estimării acestei deplasări spre roşu a spectrului. Spre deosebire de deplasarea spre roşu de tip Doppler, cea cosmologică nu ne spune nimic despre viteza de recesie a obiectului care a emis lumina, fie aceasta la momentul emiterii luminii ori la momentul recepţiei acesteia.

SFERA HUBBLE

Legea lui Hubble afirmă că cu cât un obiect este mai departe, cu atât creşte viteza sa de recesie, fără vreo limită, astfel că vor exista întotdeauna obiecte suficient de departe pentru a se distanţa de noi cu viteze superluminice. Obiectele pe care le vedem şi care prezintă o valoare a deplasării spre roşu în jur de 1.46 se depărtează de noi cu viteza luminii. Iar toate obiectele cu valori mai mari ale deplasării spre roşu a liniilor spectrale se îndepărtează mai repede decât lumina. Le putem vedea pe acestea din urmă deoarece ori se deplasau cu viteză mai mică decât cea a luminii la momentul emisiei fotonilor, ori fiindcă rata de expansiune a spaţiului cosmic s-a modificat după momentul emisiei luminii.

ORIZONTUL DE EVENIMENTE

Majoritatea obiectelor din Univers se depărtează de noi  cu viteze atât de mari, încât nu le vom observa niciodată. În fapt, există un orizont al evenimentelor la care avem acces, iar evenimentele care au loc dincolo de această graniţă ne sunt complet inaccesibile. Obiectele cu o deplasare spre roşu care are în prezent o valoare în jur de 1.8 se află acum la aproximativ 18 miliarde de ani-lumină depărtare, depăşind orizontul nostru de evenimente…devenind inaccesibile nouă pentru totdeauna.

NATURA EXPANSIUNII

De remarcat şi reţinut este că expansiunea din perioada inflaţiei şi cea ulterioară sunt de aceeaşi natură. Singura diferenţă provine din rata expansiunii. Parametrul lui Hubble, care cuantifică această rată, a fost mult mai mare pe perioada inflaţiei.

CONCLUZIE

Am păstrat pentru final o privire etapizată în timp a evoluţiei Universului. Acesta a început cu Big Bang-ul, a urmat perioada de inflaţie, reîncălzirea sau naşterea materiei, naşterea şi moarteaprimelor stele, cât şi continua apariţie şi dezvoltare a galaxiilor.

Când privim spre adâncimile Universului ne uităm, de fapt, în trecutul Universului nostru, aşa cum era acesta atunci când vârsta şi dimensiunile sale erau mult mai mici.

Cat de mare este Soarele

Ce înseamnă mare şi mic? Depinde la ce ne raportăm. Luna este un corp ceresc mare pentru un observator uman, dar mic în comparaţie cu altele. Pământul ni se pare mare, dar în comparaţie cu planeta Jupiter este o pietricică în spaţiu. Soarele, care în comparaţie cu Jupiter este un gigant, în comparaţie cu alte stele este şi el doar un pitic.

Punctul de plecare al scurtului nostru studiu comparativ este satelitul natural al Pământului – Luna. Omul a ajuns pe Lună şi ştim, conform observaţiilor astronomice, că avem de-a face cu un corp ceresc destul de mare, privit din punctul de vedere al observatorului uman de pe Terra.

Steaua Sistemului nostru Solar, Soarele, a fost sursa de inspiratie pentru scrierile mitologice in culturi din toate colturile lumii. Anumite culturi antice au construit sau modificat formatiuni de roca pentru a observa Soarele si Luna. Acestia au creeat calendare si au monitorizat eclipsele.

Soarele este cea mai apropiata stea de Pamant, la o distanta de 149,60 milioane km. Distanta dintre Pamant si Soare mai este cunoscuta si ca unitate astronomica (UA sau AU in engleza), si este folosita pentru a masura distantele, peste tot in Sistemul Solar. Acesta este de 332.900 de ori mai masiv decat Pamantul si contine 99,86% din masa intregului Sistem Solar.

Soarele este format din 6 regiuni: nucleul, zona radiativa, zona conectiva din interior, suprafata vizibila cunoscuta drept fotosfera, cromosfera si coroana. In nucleu temperatura atinge 15 milioane grade Celsius, ceea ce este suficient pentru a sustine fuziunea termonucleara. Energia produsa in nucleu produce toata caldura si lumina pe care o primim pe Pamant. Temperatura scade la 2 milioane grade, in zona conectiva, unde uriase baloane de plasma fierbinte urca la suprafata.

Suprafata Soarelui – fotosfera – este o regiune subtire, circa 500 km, de unde radiatia Soarelui “scapa in afara” si este detectata drept lumina pe care o observam de pe Pamant. Temperatura in fotosfera este de 5.500 grade Celsius. Datorita unui camp magnetic ce inconjoara Soarele, in coroana temperatura creste pana la 2 milioane grade insa se raceste rapid, acest fenomen dand nastere “vantului solar”.

Numai că până şi cele mai mici planete ale sistemului nostru solar sunt mai mari decât satelitul natural al Terrei. Iată-le în imaginea de mai jos pe Mercur, Marte, Venus şi Terra.

 

 

 

 

 

 

 

Iar gigantele gazoase din sistemul nostru solar sunt imense în comparaţie cu primele. Puteţi vedea mai jos planetele Neptun, Uranus, Saturn şi Jupiter. Mai mult, trebuie adăugat că în comparaţie cu Soarele până şi Jupiter pare un corp ceresc de mici dimensiuni. Dacă alegem ca referinţă planeta Mercur, corpurile cereşti menţionate anterior au urmăroarele dimensiuni relative la cea mai mică planetă a sistemului nostru solar 1 : 1.34 : 2.41 : 2.54 : 9.88 : 10.2 : 24 : 28.4 : 277 (Mercur: Marte: Venus: Terra: Neptun: Uranus:Saturn:Jupiter:Soare).

 

 

 

 

 

 

 

Iar acum să aruncăm o privire asupra unor stele de dimensiuni extrem de mari. Fixând ca referinţă Soarele, vom avea de-a face cu următoarele dimensiuni relative ale următorilor aştri:  Sirius – 1.75, Pollux – 8, Arcturus – 25, Aldebaran – 43, Rigel – 70, Deneb – 220, Antares – 510, Betelgeuse – 1000 şi VY Canis Majoris  – cea mai mare stea pe care o cunoaştem – 2100.

Iată mai jos o imagine în care alături de VY Canis Majoris (dreapta), Soarele nostru ar fi doar a zecea parte din punctul ce poate fi văzut în partea stângă.

 

 

 

 

 

 

Calea Lactee in 111 secunde

 

 

 

 

 

 

 

 

Calea Lactee este galaxia din care face parte sistemul nostru solar. Este a doua ca mărime dintr-un grup de galaxii numit Grupul Local, după galaxia Andromeda. Discul galaxiei noastre are un diametru de aproximativ 100000 de ani-lumină şi în jur de 12.000 de ani-lumină grosime. Citiţi mai multe în continuare…

În urmă cu 12 miliarde de ani şi jumătate, resturile primei generaţii de stele populau în dezordine Universul, iar miliarde de stele din a doua generaţie luau naştere din aceşti nori cosmici.

Forţele gravitaţionale făceau ca mici grupuri dintre acestea să se atragă reciproc, dând astfel naştere unor grupări din ce în ce mai mari de stele. Galaxia noastră, numită Calea Lactee, este un exemplu de galaxie spirală apărută în acele epoci ale Universului timpuriu.

În prezent ea numără în jur de 200 de miliarde de stele, iar extinderea sa continuă pe măsură ce micile aglomerări vecine de stele sunt şi ele absorbite în interiorul Căii Lactee.

Centrul Căii Lactee se găseşte în direcţia constelaţiei Săgetătorului, şi, cum e cazul majorităţii galaxiilor, există o gaură neagră enormă şi în centrul galaxiei noastre.

Chiar are anul 365 de zile

Ştim cu toţi că anul are 365 de zile, că la fiecare 4 ani avem de-a face cu un an bisect, de 366 de zile  sau că durata unui an este legată de mişcarea de revoluţie a Pământului în jurul Soarelui. Citiţi acest articol şi aflaţi cum sunt folosite mişcarea stelelor şi a Soarelui pe bolta cerească pentru a determina durata anului terestru.


INTRODUCERE

Anul terestru este dat de o rotaţie completă a Pământului în jurul Soarelui. Pare destul de simplu, dar există o problemă. Pământul nu revine în punctul de plecare după efectuarea unei rotaţii complete.Aşa că ne putem întreba, şi pe bună dreptate, cum de ştim când începe sau se termină anul?

ANUL SIDERAL

Una dintre variantele de răspuns – anul sideral – raportează orbita circumsolară la stelele îndepărtate. Percepută de pe Terra, mişcarea circumsolară creează impresia că Soarele se mişcă printre constelaţiile zodiacale pe o traiectorie numită ecliptică. Când Soarele revine la punctul iniţial, a trecut un an sideral. Această mişcare este dificil de observat în mod direct, deoarece nu putem vedea stelele ziua, atunci când Soarele se află pe bolta cerească.

Totuşi, dacă privim cerul înaintea fiecărui răsărit de Soare, mişcarea anuală este foarte uşor perceptibilă. Ultimele stele care răsar nu sunt mereu aceleaşi, iar după una-două săptămâni se observă o deplasare către în sus a acestora.

De exemplu, în iulie, în emisfera nordică, steaua Orion nu este vizibilă înaintea răsăritului, dar în august aceasta este foarte uşor de observat pe cer. Folosind această metodă de măsurare a duratei unui an, se ajunge la o perioadă de 365 de zile 6 ore, 9 minute şi 10 secunde.

ANUL TROPICAL

O altă posibilitate este măsurarea lungimii anului în conformitate cu trecerea anotimpurilor. Din cauza înclinaţiei axei de rotaţie a Pământului, poziţia Soarelui pe bolta cerească se schimbă de la o zi la alta pe parcursul unui an. Dacă fotografiem Soarele la prânz pe parcursul zilelor unui an, putem observa că acesta urmează pe bolta cerească o traiectorie aparentă, numită analemă1.

În zilele în care înclinaţia faţă de Soare (spre sau dinspre acesta) este maximă, durata zilei-lumină atinge la rându-i un maxim, respectiv un minim. Aceste zile se numesc solstiţii, iar Soarele va fi pe analemă în stânga sus, respectiv în dreapta jos. În zilele când înclinaţia planetei este perfect laterală faţă de Soare, ziua şi noaptea au durate egale. Acestea sunt echinocţiile, iar Soarele va fi la acest punct de intersecţie pe analemă:

Timpul  în care Soarele parcurge distanţa între două echinocţii de primăvară reprezintă un an tropical. Astfel măsurat, anul durează 365 de zile, 5 ore, 48 de minute şi 46 de secunde.

PRECESIA LUNISOLARĂ

Durata unui an terestru este afectată de câteva schimbări gradate şi ciclice, care ţin de orbita circumsolară şi de înclinaţia axei proprii de rotaţie.

În primul rând, există o precesie a axei proprii de rotaţie a planetei  Pământ. De-a lungul a aproximativ 26.000 de ani, axa de rotaţie a planetei se deplasează, trasând un cerc pe bolta cerească. Una dintre urmări este faptul că Steaua Nordului (Polul Nord ceresc) nu este întotdeauna aceeaşi.

n prezent axa de rotaţie a Pământului este orientată spre Steaua Polară. În urmă cu 5000 de ani axa era orientată spre un astru din constelaţia Dragonului şi anume steaua Thuban. Iar în urmă cu 12000 de ani strălucitoarea stea Vega era lângă Polul Nord Ceresc. Din cauza precesiei ciclice cu o perioadă de 26.000 de ani, Vega va fi din nou Steaua Nordului peste 14.000 de ani.

Precesia echinocţiilor este cauzată în principal de forţele gravitaţionale care acţionează asupra Terrei, forţe generate de prezenţa Soarelui şi Lunii. În timp ce înclinaţia axei de rotaţie constituie cauza principală a existenţei anotimpurilor, distanţa faţă de Soare, care se schimbă de-a lungul anului datorită orbitei circumsolare eliptice a Pământului, contribuie şi aceasta într-o mică măsură la variaţiile de temperatură înregistrate de-a lungul anului. Când axa de rotaţie este orientată către Soare la periheliu, într-una din emisfere diferenţele de temperatură între anotimpuri vor fi mai pronunţate, în timp ce cealaltă emisferă va „beneficia” de anotimpuri mai blânde.

Emisfera în care la periheliu este vară va recepţiona o mare parte din surplusul corespunzător de radiaţie solară, dar în aceeaşi emisferă la afeliu va fi iarnă, şi o iarnă destul de rece. Cealaltă emisferă va avea parte de veri mai răcoroase şi de ierni relativ blânde. Când axa de rotaţie a Pământului este orientată astfel încât afeliul şi periheliul sunt traversate în preajma echinocţiilor, cele două emisfere vor avea parte de anotimpuri similare.

În prezent, periheliul este atins în timpul verii din emisfera sudică, iar afeliul pe perioada iernii din aceeaşi emisferă. Astfel că anotimpurile sunt mai pronunţate, cu diferenţe de temperatură mai mari, în această emisferă, prin comparaţie cu cele din emisfera nordică, cu condiţia ca ceilalţi factori importanţi să aducă influenţe similare în cele două emisfere.

Periheliul este atins în prezent în jurul datei de 3 ianuarie, în timp ce afeliul este traversat în preajma datei de 4 iulie. Uniunea Astronomică Internaţională recomandă redenumirea componentei majore a precesiei orbitale în “precesia ecuatorului”, iar a componentei de mai mică influenţă în “precesia eclipticii”, dar efectul combinat al celor două poartă încă numele de precesie generală.

Precesia apsidală se referă la mişcarea de rotaţie  prin spaţiu a apsidelor orbitei unui corp ceresc (în cazul nostru apsidele sunt punctele de pe orbită numite periheliu şi afeliu).

Planul orbitei selenare în jurul Pământului se roteşte relativ la ecliptică ciclic, cu o perioadă de 18.6 ani. Acest lucru generează o mişcare a Terrei, suprapusă precesiei lunisolare.

PRECESIA APSIDALĂ2

În plus, influenţele gravitaţionale datorate altor planete generează o foarte lentă mişcare de rotaţie a orbitei eliptice a Terrei în jurul Soarelui. O rotaţie completă a elipsei în jurul Soarelui, relativ la stelele fixe, durează aproximativ 112.000 de ani. Luate împreună, cele două forme de precesie produc efecte combinate, astfel că durează în jur de 21.000 de ani între două succesive solstiţii la afeliu.

Datele periheliului şi afeliului avansează cu fiecare an în cadrul acestui ciclu, în medie cu o zi la 58 de ani.

EXCENTRICITATEA ORBITEI CIRCUMSOLARE

Această excentricitate indică forma orbitei circumsolare: cât de rotundă sau cât de ovală este aceasta. Pe perioade foarte lungi, de mii de ani, excentricitatea orbitei circumsolare variază (de la 0.0034 la 0.058) ca urmare a atracţiei gravitaţionale între planete – în special Jupiter şi Saturn. În prezent este aproape de valoare sa medie. Excentricitatea orbitei circumsolare variază ciclic, cu o perioadă de aproximativ 100000 de ani.

Pe măsură ce excentricitatea evoluează, axa semi-majoră a elipsei orbitale rămâne constantă, astfel că durata anului sideral rămâne neschimbată.

În prezent diferenţa de distanţă faţă de Soare la punctele de maximă, respectiv minimă apropiere, are ca efect o variaţie de 6.8% a valorii radiaţiei solare recepţionate pe Terra. Periheliul este atins la 3 ianuarie, iar afeliul la 4 iulie. Când orbita are excentricitate maximă, radiaţia solară la periheliu este cu 23% mai puternică decât la afeliu.

Pe măsură ce Pământul se deplasează pe orbită, durata anotimpurilor depinde de excentricitatea acesteia. Când excentricitatea are valori extreme, anotimpurile corespunzătoare zonei depărtate de Soare a orbitei (afeliu) sunt simţitor mai lungi.

În prezent, în emisfera nordică toamna şi iarna sosesc în zona de maximă apropiere (asociată periheliului), când planeta se mişcă cu viteză maximă în jurul Soarelui. Drept urmare, în emisfera nordică, toamna şi iarna sunt puţin mai scurte decât primăvara şi vara. În 2006, vara a fost cu aproape 5 zile mai lungă decât iarna, iar primăvara cu aproape 3 zile mai lungă decât toamna. Precesia axei de rotaţie, deja menţionată, duce la schimbarea lentă a locului de pe orbita circumsolară în care se produc solstiţiile şi echinocţiile. Pe parcursul următorilor 10.000 de ani, treptat, iernile vor deveni mai lungi şi verile mai scurte în emisfera nordică.

ÎNCLINAŢIA AXEI DE ROTAŢIE

În plus faţă de precesia axei de rotaţie, există şi variaţie a înclinaţiei acesteia – unghiul pe care axa de rotaţie îl formează cu planul orbitei circumsolare. Valoarea curentă este de aproximativ 23.4 grade şi este în scădere. Unghiul variază între 22.1 şi 24.5 grade. Perioada unei evoluţii complete între cele două valori şi înapoi este de 41.000 de ani.

Din moment de înclinarea spre sau în sens opus faţă de Soare este cauza principală a existenţei anotimpurilor, o înclinaţie mai mare înseamnă că mai multă radiaţie solară ajunge la poli, iar o înclinaţie mai mică înseamnă că va ajunge la poli mai puţină radiaţie solară. Astfel că această modificare a unghiului de înclinaţie este în strânsă legătură cu erele glaciare de pe Terra. Ultima înclinaţie maximă a avut loc în 8700 î.e.n., iar următoarea înclinaţie minimă va fi atinsă la 11.800 e.n.

ÎNCLINAŢIA ORBITALĂ

Înclinarea orbitei circumsolare variază în sus şi în jos faţă de planul orbitei actuale cu o ciclicitate de aproximativ 70.000 de ani. În plus, orbita se deplasează şi faţă de orbitele celorlalte planete.

Calculând planul corespunzător momentului cinetic total (care este constant) al Sistemului Solar, putem defini un plan orbital numit planul invariabil. Acesta coincide în linii mari cu planul orbital al planetei Jupiter. Înclinarea orbitei circumsolare a Terrei variază ciclic cu o perioadă de 100.000 de ani relativ la planul invariabil.

Acest ciclu de 100.000 de ani se potriveşte aproape perfect cu modelul ciclic al erelor glaciare. S-a avansat ideea că există un disc de praf şi alte rămăşiţe cosmice în planul invariabil, iar acest aspect ar afecta clima terestră în diverse moduri. Terra traversează acest plan în prezent în jurul datelor de 9 ianuarie şi 9 iulie. Planul eclipticii este înclinat în prezent faţă de planul invariabil cu aproximativ 1.5°.

Ce sunt gaurile negre

Printre altele, teoria relativităţii generalizate a lui Albert Einstein prezice existenţa unuia dintre cele mai stranii fenomene cosmice – găurile negre. Ipoteze recente sugerează că în chiar mijlocul galaxiei noastre este o imensă gaură neagră. De ce sunt aceste găuri “negre”? Citiţi în acest articol.

Se cunoaşte faptul că masa distorsionează spaţiul. Ştim şi că traiectoria luminii este afectată de gravitaţie. Mai ştim că teoria relativităţii generalizate a lui Einstein prezice existenţa unuia dintre cele mai stranii obiecte imaginate de fizicieni – găurile negre.

CE SUNT GĂURILE NEGRE ?

Dacă ar putea fi produsă o deformare suficient de mare în structura spaţiu-timpului prin plasarea unei mase imense într-un volum suficient de mic, atunci continuumul spaţiu-timp ar fi atât de puternic curbat în acea zonă încât nimic, nici măcar lumina, nu ar putea să-i scape. Şi din moment ce nimic nu poate călători mai rapid decât lumina, orice ar pătrunde în acea regiune a spaţiu-timpului ar fi prins în interiorul acesteia până când diverse efecte cuantice i-ar permite să scape.

Găurile negre pot fi de diverse dimensiuni şi pot avea diferite mase. Este necesar doar ca suficientă materie (masă) să fie concentrată într-un volum redus astfel încât aceasta să sufere un colaps sub influenţa propriei gravitaţii.

Găurile negre stelare se formează atunci când stele de cel puţin 20 de ori mai masive decât Soarele îşi epuizează combustibilul nuclear şi nu mai pot întreţine reacţiile care au loc în interiorul lor. Acestea se răcesc rapid, suferă un colaps din cauza propriei gravitaţii, iar unda de şoc astfel generată duce la explozia învelişului exterior al stelei în cadrul unui fenomen cosmic de proporţii colosale care poartă numele de “supernovă“.

Numai că nucleul dens de mici dimensiuni al stelei poate rămâne compact datorită aceleiaşi forţe a gravitaţiei. Şi pe măsură ce colapsul continuă sub influenţa greutăţii proprii, particulele atomice din nucleu se zdrobesc unele de altele până tot ceea ce mai rămâne este o gaură neagră.

 

SINGULARITATEA ŞI ORIZONTUL EVENIMENTELOR

În centrul său există ceea ce poartă numele de “singularitate“, masa unei întregi stele concentrată într-un punct al spaţiului. În jurul său este un înveliş invizibil cunoscut drept “orizontul evenimentelor“. Este un punct limită la nivel cosmic. Odată depăşită această graniţă, nimic, nici măcar lumina, nu mai poate scăpa gravitaţiei găurii negre decât prin intermediul unor efecte şi procese cuantice.

TIPURI DE GĂURI NEGRE

Găurile negre super-masive pot îngloba de câteva miliarde de ori mai multă materie decât conţine Soarele. Aceşti monştri cosmici există în centrul fiecărei galaxii de mari dimensiuni.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Găurile negre microscopice au mase minuscule şi în acest caz efectele mecanicii cuantice devin foarte importante. Există teorii care afirmă că acest tip de găuri negre ar fi apărut la momentul Big Bang-ului, şi ar fi dispărut repede sub influenţa efectelor cuantice anterior menţionate. Se crede că în momentul dispariţiei lor acestea ar emite rafale de particule de energii înalte, numai că asemenea evenimente nu au fost detectate, cel puţin până în 2008.

CUM DETECTĂM O GAURĂ NEAGRĂ ?

Nu este posibilă studierea şi observarea directă a fenomenelor de dincolo de orizontul evenimentelor unei găuri negre. De altfel, despre un obiect care traversează această graniţă imaginară se poate spune că a părăsit pentru totdeauna Universul nostru. Şi atunci, din moment ce nimic, nici măcar lumina, nu poate scăpa acţiunii unei găuri negre, cum reuşesc astronomii să detecteze asemenea fenomene cosmice?

Localizarea unei găuri negre izolate în spaţiul cosmic este posibilă datorită observării traiectoriilor curbe pe care lumina provenită de la stelele dinapoia sa le urmează. O şi mai bună şansă de a detecta o gaură neagră ar exista dacă aceasta nu ar fi izolată într-o regiune a spaţiului cosmic, ci ar fi însoţită de o stea vecină care să orbiteze în jurul său. Acest tip de gaură neagră ar absorbi materie din steaua vecină, care ar orbita în jurul său, la o distanţă sigură, în exteriorul orizontului de evenimente. Materia provenită din stea s-ar încălzi pe măsură ce ar fi atrasă înspre gaura neagră, fiind astfel emise cantităţi imense de radiaţie de mare energie. Radiaţiile foarte puternice care provin din zone mici ale spaţiului sau de la stele care orbitează în jurul unor parteneri invizibili – iată care sunt indiciile cu ajutorul cărora cărora putem localiza o gaură neagră.

Planeta Nimbru si sfarsitul lumi in 2012

Navigând pe Internet, adeseori am dat peste informaţii despre planeta Nibiru. E posibil ca dumneavoastră să nu fi auzit de ea. Sunt mulţi însă care îi conferă un loc aparte în destinul umanităţii.
Dacă veţi fi curioşi să vedeţi ce spun diverse persoane ce publică pe propriile site-uri, bloguri ori pe forumuri, veţi afla, printre altele, că planeta Nibiru se află pe o orbită al cărei tur complet durează 3600 de ani şi că în curând, mai precis în decembrie 2012, aceasta va lovi Pământul. Printre dovezile că această planetă ar exista este aceea că acest corp ceresc a fost descoperit de locuitorii din vechea Mesopotamie şi că până şi maiaşii au menţionat-o în calendarul lor.

Mai puteţi afla că deşi astronomii de vârf au descoperit planeta Nibiru şi îi pot urmări evoluţia, ţin aceste informaţii departe de ochii şi urechile cetăţenilor obişnuiţi, într-o mare conspiraţie planetară. Unii mai optimişti ne anunţă că acest secret nu va mai putea fi ţinut multă vreme, întrucât planetaNibiru va putea fi văzută cu ochiul liber chiar începând cu acest an, 2009.

CARE ESTE DIFERENŢA DINTRE NIBIRU ŞI PLANETA ERIS?

Am pus acest subtitlu pentru că sunt mulţi cei care în 2005, când pe site-ul NASA a apărut ştirea că o nouă planetă, denumită UB313, ulterior redenumită Eris, a fost descoperită, au clamat că în sfârşitNibiru a fost descoperită. Numai că Eris (descoperită în fapt în 2003) nu este singura planetă pitică, ci mai sunt şi Ceres (văzută pentru prima dată în 1801), Haumea (descoperită în 2004),Makemake (descoperită în 2005) şi Pluto (1929). Nici măcar faptul că a fost descoperită aşa de târziu nu este un lucru nemaipomenit, pentru că progresele pe care le-au făcut astronomii, deşi extraordinare, nu aveau cum sfida tehnologia aflată la dispoziţie. Pe de altă parte, traiectoria planetei Eris, cunoscută acum, nu are nimic în comun cu elucubraţiile conform cărora o ciocnire inter-planetară va surveni în curând.

CARE ESTE DIFERENŢA DINTRE NIBIRU ŞI PLANETA X?

Planeta X este o denumire generică dată de astronomii secolului trecut aflaţi în căutarea unor noi planete. Această căutare a lor a fost concretizată, după cum puteţi vedea mai sus, în descoperiri importante în mileniul trei. Dar această denumire de “planeta X” nu a avut nici o legătură cu planetaNibiru.

ÎN SFÂRŞIT… EXISTĂ PLANETA NIBIRU?

După cum aţi putut observa, planete pitice noi au fost descoperite în ultimii ani, odată cu dezvoltarea tehnologiei aflate la dispoziţia cercetătorilor spaţiului. Dar asta nu înseamnă că vreuna dintre planetele găsite se pot confunda cu planeta Nibiru. De ce? Pentru că ceea ce clamează adepţii teoriei conspiraţiei este faptul că această planetă, cunoscută din vechime, ar pune în pericol Pământul, fiind deja cunoscut că orbita acesteia se va intersecta în anul 2012 cu orbita Pământului, iar cele două planete se vor ciocni finalmente. Nu există nici un astronom care să susţină aşa ceva. Şi ceea ce ne spune istoria ultimilor ani este că nu mai este posibil astăzi ca o informaţie atât de importantă să fie ascunsă publicului. (De exemplu, un act extrem de grav ca acela al guvernului american de a lăsa neapărată baza de la Pearl Harbour în decembrie 1941, ştiind că va fi atacată de japonezi, deşi secret de stat pentru zeci de ani, a fost dezvăluit publicului de către Congres în 1989). Este foarte improbabil ca dintre astronomi, spirite libere, să nu fie măcar unul care să nu afirme existenţa unui asemenea pericol pentru Pământ, dacă acesta ar exista.

Desigur, aceste argumente nu îi vor convinge pe cei care vor să creadă că Nibiru va lovi Pământul în 2012. Mai sunt numai 3 ani până atunci. Să vedem cine are dreptate…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s