Animale celebre disparute II

În partea a doua a articolului vorbim despre speciile dispărute de-a lungul ultimelor sute de ani. În 90% dintre cazuri, doi factori decisivi – ambii implicând omul – au contribuit major la dispariţia acestor animale: vânarea excesivă şi distrugerea habitatelor naturale.

EXTINCŢII MODERNE

Moa (dispărută în secolul al XV-lea)


Moa

Pasărea Moa, care trăia exclusiv în Noua Zeelandă a cuprins de-a lungul timpului unsprezece specii de păsări, incapabile de zbor, de dimensiuni variate şi asemănătoare unui struţ din zilele noastre. Cei mai mari reprezentanţi ai păsării Moa (Dinornsis robustus şi Dinornsis novaezelandiae) ajungeau până la 3,7 metri înălţime şi cântăreau în jur de 230 kg. Aceasta se hrănea în special cu seminţe, fructe, frunze şi iarbă pe care le măcina cu ajutorul unei cantităţi de aproximativ 3 kg de pietre din pipotă. Fiind o bună alergătoare şi având o lovitură de picior nimicitoare, până la apariţia oamenilor pe insulă, Moa nu a avut alţi duşmani naturali în afară de enorma acvilă de Haast (Harpagornis moorei) care îşi vâna prada năpustindu-se din aer asupra ei.

Populaţia maoră a ajuns în Noua Zeelandă undeva înainte de anul 1300 d. Hr. , Moa devenind o victimă sigură pentru suliţele acestora. Până în secolul al XV-lea, se crede ca Moa era dispărută cu desăvârşire de pe insulă, împreună cu acvila de Haast care îşi pierduse astfel principala sursă de hrană. Cert este că în 1769, când căpitanul James Cook a debarcat pe coastele insulei, uriaşa pasăre nu mai era de găsit. Deoarece nici un maor în viaţă care vorbise cu europenii nu văzuse vreodată o moa, poveştile fictive şi hiperbolizate despre mărimea, ferocitatea şi ura păsării faţă de oameni nu conteneau să apară, producând fascinaţie în toată lumea cunoscută. În anul 1939 au fost descoperite într-o regiune mlăştinoasă a insulei, conservate în smârcurile de turbă şi aflate în diferite stadii de degradare, în jur de 140 de exemplare de Moa, dintre care aproape o treime aparţineau speciei Dinornsis. În primăvara acestui an, oamenii de ştiinţă australieni au anunţat că au extras cu succes secvenţe de ADN din cojile unor ouă fosilizate identificate într-un sit de pe insulă.

Dodo (dispărută în jurul anului 1700)

Pasărea Dodo este una dintre cele mai faimoase şi simpatice păsări care au dispărut de pe suprafaţa pământului, fiind şi astăzi folosită de numeroase organizaţii de mediu care promovează protecţia speciilor pe cale de dispariţie.

Trăind vreme de milenii izolată în insula Mauritius din Arhipeleagul Mascarene, arhipeleag plasat undeva între Madagascar şi Australia, ea nu avea practic nici un inamic natural, fapt care a dus la pierderea capacităţii acesteia de a zbura. Mai mult, nu putea nici măcar să alerge. Cu un corp greoi şi dolofan, completat de o coadă scurtă formată dintr-un smoc de pene, cu un mers legănat ca al raţelor şi cu dimensiunile unui curcan, dodo era de fapt înrudită cu porumbeii de astăzi. De la descoperirea acesteia de către olandezi în 1598 şi până la dispariţia ei de pe faţa pământului a trecut aproximativ un secol. Lipsite de teamă şi fără posibilitatea de a se apăra, păsările au devenit victima uşoară a coloniştilor care le-au sacrificat pentru carnea nu tocmai bună a acestora. Să mai adăugam şi faptul că dodo nu era o specie prea prolifică, femela clocind abia câte un ou pe an. Câinii, pisicile, porcii şi şobolanii aduşi pe insulă au distrus cuiburile păsărilor, astfel că în scurt timp pasărea a dispărut complet.

Un fapt demn de reţinut este că datorită repeziciunii cu care a fost extinsă, la începutul secolului al XIX-lea multă lume nu credea că această pasăre a existat vreodată, deşi rămăseseră mărturie numeroase picturi realizate după exemplare vii care au fost capturate şi trimise în Europa. Păsările dodo erau preferatele artiştilor, fiind capabile să stea ore întregi nemişcate. Un exemplar aflat în Olanda a servit ca model pentru paisprezece tablouri în ulei şi în acuarelă până la moartea sa. Descoperirea în acea perioadă a câtorva schelete în mlaştinile insulei împreună cu transformarea păsării de către Lewis Carroll într-un personaj fictiv în „Alice în Ţara Minunilor” au înlăturat complet aceste suspiciuni şi i-au adus celebritatea.

Sirenianul lui Steller (dispărut în 1768)

Alături de rudele lor apropiate şi încă în viaţă – dugongii şi lamantinii, sirenienii (Hydrodamalis gigas) fac parte din ordinul Sirenia, fiind printre cele mai mari mamifere ierbivore marine astăzi dispărute. Cu o lungime de 8-9 metri, culoare rozalie şi forme mai voluptoase, aceştia au stat la baza legendelor despre sirene din secolele trecute, când marinarii aflaţi de multe luni pe mare, vedeau în aceste animale ceea ce vroiau ei să vadă. Fosilele găsite indică că sirenienii erau cândva extrem de răspândiţi de-a lungul coastei Pacificului de Nord, ajungând până în Japonia şi California.

Vaca de mare, cum mai era numită, a fost descoperită în 1741 de către naturalistul Georg Wilhelm Steller, aflat la bordul unei expediţii ruseşti condusă de către căpitanul Vitus Bering. Pe atunci aria de răspândire a animalului se restrânsese numai la arhipeleagul Comandorului care cuprindea două insule din Marea Bering. Având în vedere că se apropia iarna, echipajul expediţiei a făcut un popas pe una dintre aceste insule, dar o furtună puternică le-a aruncat vasul pe mal, distrugându-l. Acest lucru a însemnat condamnarea la moarte a sirenienilor. Sătui de păsări şi de foci, marinarii au început să vâneze uriaşele animale inofensive şi lente, mai ales în timpul perioadelor lungi de inactivitate pe care le petreceau digerându-şi mâncarea. Aceştia mai aveau o caracteristică maternă care îi făcea o pradă uşoară: când unul era lovit de un harpon, începea să emită urlete de durere, iar femelele, în loc să se ascundă , se adunau în jurul acestuia pentru a-l proteja, devenind şi ele victime sigure ale măcelului.

După ce echipajul a reuşit să scape de pe insulă şi să se repatrieze ducând în ţară vestea despre carnea gustoasă „ca de vită” a acestui animal , mii de vase au pornit spre arhipeleag întorcându-se înapoi cu tone de carne roşie de cea mai bună calitate. Dezastrul nu a mai putut fi oprit. În anul 1768 a fost ucis ultimul exemplar găsit pe insule. La mai puţin de 30 de ani de la găsirea lui de către europeni, sirenianul a fost complet exterminat. În scurt timp scheletele acestor animale au devenit extrem de apreciate de marile muzee europene. Sirenianul lui Steller este unic prin faptul că este singurul animal observat de un singur om de ştiinţă.

Marele pinguin (dispărut în 1844)

Pinguinus impennis era cel mai mare dintr-un număr de 22 de specii de pinguin nordic şi singurul care a dispărut până în prezent. În trecut marele pinguin număra câteva milioane de exemplare răspândite în nordul Oceanului Atlantic din Canada până pe coastele Norvegiei şi Spaniei. În apă era o pasăre agilă însă pe uscat era stângace, constuind astfel o pradă uşoară pentru oameni, care o vânau încă de acum o sută de mii de ani. Exemplarele au început însă să dispară pe capete o dată cu colonizarea Americii de către europeni. Păsările erau atât de încrezătoare încât nici măcar imaginea sângeroasă a măcelăririi dintr-un an nu le inducea teama masacrului de anul următor.

Astfel, la începutul secolului al XIX-lea mai rămăsese o colonie mică de aproximativ 50 de pinguini, care s-au refugiat pe o insuliţă cu relief extrem de stâncos, care descuraja apropierea corăbiilor. Adăpostul lor nu a putut fi folosit însă decât douăzeci de ani, deoarece un vulcan subacvatic a scufundat stânca. Pinguinii care au supravieţuit s-au refugiat de-a lungul coastelor islandeze. Directorii de muzee, conştientizând că specia se află pe cale de dispariţie au început să ofere preţuri bune pentru pinguini şi pentru ouale acestora. Până în 1844, mai rămăseseră două exemplare în viaţă. Un colecţionar islandez a angajat trei pescari să îi prindă şi pe aceştia. Pinguinii , în continuare încrezători în oameni, au fost găsiţi relativ uşor, doborâţi cu câte o lovitură în cap pentru a le afecta cât mai puţin preţioasa blană şi au fost predaţi colecţionarului, care i-a împăiat. Procesul de extincţie se încheiase.

Quagga (dispărută în 1883)

Quagga (Equus quagga quagga) este o subspecie dispărută a zebrelor de câmpie, care cutreiera cândva câmpiile sud-africane , având o densitate mai mare în jurul Capului Bunei Speranţe. Aceasta seamănă cu o zebră neterminată, adică prezintă dungi (la fel ca şi zebra, albe pe pielea neagră şi nu invers) doar în zona capului, a gâtului şi primului sfert al corpului. Restul corpului era colorat uniform în brun, cu expepţia picioarelor care erau albe.

Burii olandezi care au deschis în anul 1652 un port la Capul Bunei Speranţe au început să ucidă aceste animale pe scară largă , folosindu-i carnea ca un aliment necostisitor pentru numărul din ce în ce mai mare de sclavi pe care îi aveau. Pentru că lor nu le plăcea gustul cărnii, burii au păstrat pentru ei doar pieile animalelor, dezvoltând o întreagă industrie din prelucrarea lor. Naturalistul William John Butchell a fost martor în anul 1811 la un masacru organizat de aceştia când au fost ucise cu ocazia unei singure vânători în jur de o mie de animale. Înţelegând că quagga este deja pe cale de dispariţie , naturaliştii au trimis o pereche la o grădină zoologică din Londra în speranţa salvării ei, însă masculul a murit. Femela a supravieţuit până în epoca fotografiei, fiind singurul exemplar fotografiat vreodată, ea pierind de bătrâneţe în anul 1872. Ultimul exemplar de Quagga din lume a murit pe data de 12 august 1883 la grădina zoologică din Amsterdam.

Porumbelul migrator (dispărut în 1914)

Porumbelul migrator sau sălbatic (Ectopistes migratorius), originar din America de Nord, avea multe asemănări cu porumbeii sau turturele din zilele noastre. Aspectul cel mai remarcabil al acestei specii l-a reprezentat numărul enorm de indivizi. Cifrele care sunt legate de existenţa şi dispariţia acestei specii vin încă o dată să confirme proporţiile dezastrului care poate fi lăsat în urmă de oameni. În 1870 mai existau stoluri de două miliarde de păsări. 45 de ani mai târziu specia a dispărut. Unele stoluri aveau o lungime de 500 de km şi o laţime de până la 2 km, uneori durând ore întregi până ce aceştia treceau pe deasupra unei localităţi. Problema cea mai mare era reprezentată de excrementele acestora, deoarece atunci când porumbeii se ridicau în aer de pe un teren, toate ierburile, plantele şi tufele erau moarte, iar copacii mureau ulterior datorită solului acid. Se estima că un singur foc de puşcă putea ucide cel puţin două sute de păsări. Dar sigur că această metodă nu putea duce aşa de uşor la extincţia acestora.

O metodă folosită pentru uciderea lor a fost acoperirea solului cu iarbă inflamabilă şi sulf. După ce porumbeii se aşezau pe crengile copacilor pentru înnoptare, se dădea foc amestecului care degaja un fum dens care sufoca păsările. Astfel erau ucise milioane de păsări în doar câteva ore. În alte cazuri se împrăştiau pe jos grăunţe îmbibate în alcool, astfel că păsările dezorientate deveneau o ţintă uşoară pentru oameni. Ultima mare vânătoare de porumbei a avut loc în anul 1878, când timp de 30 de zile vânătorii au doborât un stol de peste un milion de exemplare care se adăpostise într-o pădure din vecinătate. Câte cinci vagoane încărcate cu păsări plecau zilnic către pieţele din Boston şi New Zork. 

Pe data de 23 septembrie 1907 a fost ucis ultimul porumbel migrator din natură. Ultimul exemplar captiv a murit la 1 septembrie 1914 la grădina zoologică din Cincinnati la vârsta de 29 de ani şi în prezent poate fi admirat împăiat în colecţia de păsări rare a Institului Smithsonian.
Lupul marsupial (dispărut în 1936)
 

Thylacinus cynocephalus mai este cunoscut şi sub numele de tigrul marsupial sau tigrul tasmanian, deoarece la înfăţişare aduce cu o corcitură între lup, tigru, vulpe şi hienă. Blana sa maronie prezenta între 13 şi 21 de dungi închise la culoare, care scădeau în intensitate o dată cu înaintarea în vârstă. În Australia nu a mai fost consemnat vreunul de mii de ani, ultimele exemplare supravieţuind în statul insular Tasmania, aflat pe coasta de sud-est a continentului. Prima menţiune tipărită despre lupul marsupial a apărut într-un ziar local, care îl acuza de uciderea în masă a turmelor de oi. Acest lucru a dus la punerea de recompense pentru uciderea lui, astfel că populaţia şi aşa mică a acestor animale, a intrat rapid în declin. Potrivit datelor istorice, ultimul lup marsupial pentru care s-a plătit recompensă a fost împuşcat în 1909. Se ştie de asemenea că un exemplar a fost doborât în 1930.
Capturat în 1933, ultimul lup marsupial în viaţă a murit la 7 septembrie 1936, într-o grădină zoologică, la două luni după ce Tasmania a adoptat o lege care decreta lupul marsupial specie de animal aflată sub protecţie. De-abia după ce ultimul exemplar murise, locuitorii din Tasmania au început să regrete ceea ce făcuseră. Între timp statul a inclus pe stemă doi lupi marsupiali, iar Australia va considera dispariţia lor drept tragedie naţională.

 

 

Dispariţia lupilor marsupiali a reprezentat începutul uneia din cele mai vii controverse criptozoologice care se desfăşoară şi în zilele noastre. S-au strâns mormane de mărturii ale unor persoane care spun că au văzut exemplare în sălbăticie sau măcar urme ale acestora, dar nici măcar una nu a putut fi dovedită în proporţie de 100%. Astfel că lupul marsupial a fost considerat dispărut abia în 1986 (50 de ani fiind perioada în care o specie este dispărută oficial, dacă nu a mai fost identificat nici un reprezentant de la moartea ultimului exemplar).

Tigrul caspic (dispărut în 1959)

Tigrul caspic (Panthera tigris virgata) cunoscut şi sub numele de tigrul persan, era conform cercetărilor molecularo-genetice foarte asemănător cu tigrul siberian, din care, conform ultimelor controale, mai vieţuiesc 480-520 de indivizi într-un areal neexplorat, fiind astfel cea mai mare populaţie de tigri din lume. Tigrul caspic era al treilea tigru ca dimensiune din lume, masculii din această specie având o greutate de până la 240 de kilograme. Aria de răspândire a acestuia cuprindea Afganistanul, Mongolia, Iranul, Turcia şi regiuni asiatice din partea de sud a Rusiei. 

Tigrul a fost vânat încă de pe vremea romanilor care l-au utilizat în luptele în arenă cu gladiatorii sau cu alte animale. În timpurile moderne a fost adus în pragul extincţiei de către vânători şi de către fermieri care, locuind în apropierea arealelor acestuia, erau uneori atacaţi. Ultimul tigru caspic a fost împuşcat în 1959, însă există şi unele date că specia ar fi dispărut complet în anii ’70 în sud-estul Turciei.
În loc de concluzie 

Acestea au fost numai câteva dintre numeroasele specii de animale care populau cândva planeta noastră şi care astăzi nu mai sunt. Extincţiile sunt fenomene care au avut loc periodic în trecutul planetei noastre, iar motivele care au dus la dispariţia atâtor vieţuitoare minunate sunt complexe şi , de cele mai multe ori, nu acţionează singular. În unele cazuri animalele au dispărut datorită unor dezastre la scară largă. În altele datorită schimbărilor climatice. Iar în altele şi-au găsit singure sfârşitul datorită imposibilitaţii de a se adapta la mediul schimbător. Toate acestea până să apară omul în scena vieţii. Care până în secolul XXI a modificat radical şi iremediabil aspectul planetei pe care locuieşte. Din acest punct de vedere, viitorul pare să fie sumbru şi pentru specia umană, dacă omul nu va acţiona conform cu inteligenţa pe care pretinde că o are. Diminuarea rapidă a resurselor pe deoparte şi creşterea fără precedent a populaţiei pe de altă parte, vor duce în următorul mileniu fie la găsirea unei soluţii viabile pentru a obţine apă potabilă, hrană şi adăpost, fie la conflicte de proporţii, supraaglomerare, foamete şi în cele din urmă probabil la… extincţie.


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s