AZTECII – TEZCATLIPOCA / QUETZALCOATL SAU COPILUL-CHEZASIE

Rolul ce revenea parintilor si deopotriva batrinilor era extrem de important in educatia copilului, deoarece chiar de la nasterea acestuia, ei aveau sarcina de a-i impartasi din experienta lor, de a-l integra in lumea care urma sa fie a sa. Moasa care il aducea pe lume il numea „piatra mea pretioasa, unica mea pana pretioasa de quetzal”; ea explica copilului de sex masculin ca va fi o pasare, un razboinic si fetitei ca ea va fi inima casei, cenusa din vatra. Ambilor, ea le spunea: „Iata ca ai sosit pe lume unde parintii tai traiesc in suferinte si oboseala, unde domneste caldura excesiva, frigul si vintul…” Patru zile dupa ce vraeii-ghicitori au indicat numele copilului se proceda la botez. Baietelul primea un arc si sageti, fetita fusuri si suveici. Primii ani ii petrecea, dupa cum era fata sau baiat, imitind pe mama sau pe tatal sau, ajutindu-i in treburile potrivite fiecarui sex. Codexul Mendoza indica diferitele etape ale educatiei, pedepsele, uneori foarte severe (cum ar fi inhalarea de ardei rosu sau scarificarea cu spini de agave), pentru greselile copiilor.

La o virsta greu de precizat, dar anterioara pubertatii, parintii puteau hotari sa incredinteze copilul unor institutii de doua tipuri :
Calmecac sau tepochcalli. De obicei se considera aceste institutii ca opuse: calmecac, asezat sub patronajul lui Quetzalcoatl, era dedicat rugaciunii, artelor, minturii prin meditatie, in timp ce tepochcalli, patronat de Tezcatlipoca, era destinat razboiului, actiunii, mintuirii prin sacrificiul uman.
Modul de recrutare al celor doua tipuri de colegii nu pare a fi clar. Se crede in general ca primele erau rezervate copiilor de nobili, cu unele exceptii pentru negustori, iar celelalte micilor plebei. Sahagun noteaza: „Seniorii si principalii (notabilii) isi ofereau copiii casei care se numeste calmeoac. Senior, principal sau bogatas, toti cei care aveau avere isi ofereau fiii”. Totusi, alte texte ne fac sa credem ca vocatia copilului sau alegerea parintilor determina de asemenea tipul de educatie: seminar sau pritaneu. „Era intentia parintilor de a-si oferi copilul casei de idoli care se numeste calmecac pentru ca el sa devina preot al acestor idoli”, sau „daca se oferea copilul casei tepochcalli, ei intentionau ca el sa fie crescut acolo impreuna cu alti baieti pentru a servi poporul si trebile razboiului.”
Fiecare cartier avea unul sau mai multe tepochcalli („caci fiecare parohie — trebuie sa intelegem cartier — oferea zece sau cincisprezece tepochcalli”), in timp ce, dupa cit se pare, colegiile calmecac erau grupate in incinta sacra, depinzind de un templu sau altul. Aceasta era deosebirea, ca sa folosim notiuni ce ne sint familiare, dintre colegiile de cartier si universitati.
Oricum ar fi fost, cele doua sisteme de educatie par sa fi fost diferite atit prin mijloacele folosite (mai severe si mai morale pentru calmecac, mai pragmatice pentru tepochcalli) cit si prin scopurile lor (unele sa formeze o elita savanta si religioasa, iar celelalte sa formeze cetateni). In tepochcalli, chiar de la inceput, copiii aveau sarcina sa mature si sa faca curatenie in colegiu, sa aprinda lumina, sa indeplineasca exercitiile de penitenta la care erau supusi; in afara de aceasta „mergeau sa lucreze acolo unde era de lucru, sa prepare argila, sa zideasca, sa lucreze la cimp”.
Ziua elevilor din calmecac nu este descrisa intr-un mod prea diferit, numai ca „ei incetau munca mai devreme si se duceau apoi direct in manastirile lor ca sa invete serviciul zeilor si sa se dedea exercitiilor de penitenta”,. Ei se mortificau cu srjini de agave si-si petreceau aproape intreaga noapte in picioare rugindu-se, postind si facind sacrificii.
Adevaratele diferente incepeau odata cu intrarea copiilor in societate. Caci chiar tepochcalli reprezentau o sansa de ascensiune sociala, prin razboi, dar si pentru ca „in acest loc meriti comorile pamintului rugindu-te si facind penitenta… pentru ca ei (copiii) sa devina sefi, avind indeminarea de a guverna si de a conduce pe oamenii simpli”. Incepind cu pubertatea, copiii erau trimisi pe cimpul de lupta ca sa-i ajute pe razboinicii experimentati. De aici inainte, tinerii deveneau raspunzatori de soarta lor; de valoarea lor va depinde intregul lor viitor. De indata ce au facut un prizonier, li se taia o mesa de par, iar cei mai buni dintre ei puteau deveni sefii tinerilor. Ei se intruneau in palatul seniorului unde primeau ordine de lupta sau pentru lucrarile publice. Fiecare prizonier aducea o avansare in ierarhia militara, in viata sociala si ceremoniala.
Tinarul trebuia apoi sa-si aleaga specializarea. Daca se consacra razboiului si stralucea prin fapte insemnate, el intra intr-o confrerie ca aceea a vulturilor sau jaguarilor — un fel de trupe de elita — dar daca imbatrinea in rang, devenea quanhhuehuetque, „vultur ba-trin” oeea ce poate fi fara indoiala comparat cu militarii nostri de cariera. Se tinea seama de fiecare vitejie infaptuita. De la patru prizonieri in sus, tinarul devenea tequihua. El avea un loc alaturi de egalii sai in quaucalli, „casa vulturului” unde formau un fel de consiliu de razboi. Dintre acestia, fie ca erau de origine nobila, fie ca nu — vor fi alesi sfetnicii apropiati ai suveranului: tlacate’catl si tlacochtecatl. Egalitatea in ceea ce priveste sansele pentru razboinicii viteji este subliniata de toti autorii, si in special de acest text al Conchistadorului Anonim: „Ei au obiceiul sa recompenseze si sa plateasca foarte bine pe aceia dintre ei care se comporta bine in lupta… chiar daca este ultimul dintre sclavi, ei il fac capitan si senior si ii dau vasali… si i se face un semn pe plete ca sa fie recunoscut ca autorul unei fapte stralucite”.
Dar nu toti se distingeau in lupta si acestia redeveneau simpli macehualtin, oameni de rind; ei se reintorceau in viata civila, cu sarcinile si corvezile ce reveneau celor care n-au devenit „vulturi”. Ei ieseau din tepochcalli spre virsta de douazeci de ani ca sa se casatoreasca, sa cultive o parcela din teritoriul cartierului (calpuili) — lor si sa aiba un rol — de acum inainte modest — de jucat. Unele texte lasa sa se inteleaga ca iesirea din colegiu nu se facea automat si ca interventia lui tlatoani avea un mare rol in destinul fiecaruia din supusii sai. „Cel care era bine educat si atasat obiceiurilor nu iesea din colegiu din vointa sa, chiar daca avea virsta potrivita, ci iesea din porunca regelui sau a seniorului”. De asemenea, „regele insusi era cel care conferea distinctii razboinicilor cu ocazia serbarilor care se desfasurau cu ocazia lunii Ochpaniztli. in aceasta luna, seniorul aducea un omagiu tuturor razboinicilor”.
In paralel, in calmecac se urmarea o educatie mai spirituala, dar adesea comparabila. In plus, pe linga meditatii si autopedepsire care se impuneau elevilor, „ei trebuiau sa traiasca in mod cast, fara sa cunoasca trupeste nici o femeie, sa manince cumpatat, sa nu minta, sa traiasca cu devotiune si sa se teama de Dumnezeu”. (Asupra primului punct, castitatea, se pare ca elevii din tepochcalli beneficiau de o mai mare libertate, care mergea uneori pina la scandalul public. Seara, „ei mergeau sa cinte si sa danseze… si cei care aveau o iubita se duceau sa doarma la ea”.)
In sfirsit, un lucru care ni se pare a fi deosebit de important, „ei invatau versurile cinteicelor… cintecele divine, versuri scrise cu anumite caractere in cartile lor si, in plus, li se preda astrologia indiana si talmacirea viselor si numaratoarea anilor”.
Pusi sub protectia lui Quetzaleoiatil, micii preoti deprindeau toate disciplinele oficiale. Si pentru ei, alegerea avea loc spre virsta de douazeci si doi de ani. Ei puteau fie sa reintre in viata normala, fie sa devina tlamacazque, preoti, si sa ocupe in acest caz diverse functii in sinul clerului: educatori, supraveghetori ai templelor sau asistenti sacrificiali. E aproape sigur ca celibatul era obligatoriu pentru toti preotii, fapt confirmat de anumite texte ca acela din Las Leyes: „pedeapsa cu moartea sau confiscarea bunurilor pentru preotul care ar fi avut legaturi trupesti cu o femeie si acelasi lucru pentru complicii lor”. Ierarhia prin care trebuiau sa treaca era si ea foarte codificata si poate fi tradusa in vocabularul bisericii catolice, incepind cu micii preoti (novicii), diaconii, pina la tlamacazque, preotii veritabili care au depus juramintul. Dintre acestia se alegeau cei mai buni care deveneau pontifi supremi, succesori ai lui Quetzalcoatl. Dupa cum erau doua temple gemene pe virful marelui sanctuar din Tenochtitlan, erau si doi mari preoti care purtau numele lui Quetzalcoatl: Quetzalcoatl totec tlamacazqui, „Sarpele cu pene — Preotul Stapinului nostru” (Huitzilopochtli) si Quetzalcoatl tlaloc tlamacazqui, „Sarpele cu pene — Preotul lui Tlaloc”. „Si acesti doi preoti aveau un statut si onoruri egale, chiar daca aveau o origine modesta… dar ei indeplineau cu fidelitate toate exercitiile, obiceiurile si doctrinele”.
Depinzind de ei venea apoi o intreaga ierarhie de preoti, vistiernici ai bunurilor bisericii, supraveghetori ai ortodoxiei ceremoniilor, ai practicarii credintei oficiale in provinciile cucerite, clerul fiecarui zeu etic.
Cele doua tipuri de educatie, atit de diferite — in ceea ce priveste finalitatea, daca nu si in ceea ce priveste mijloacele — cum erau cea din tepochcalli si cea din calmecac — nu se putea sa nu dea nastere la o ostilitate intre elevii care ieseau din ele. Dupa cum razboinicii si preotii se opuneau uneori chiar in sinul consiliilor regale, la fel tinerii elevi ai celor doua tipuri de colegii de educatie nutreau o anumita dusmanie unii fata de altii. Aceasta ostilitate se manifesta deschis intr-un context ludic cu prilejul lunii Atemoztli. Sahagun ne descrie desfasurarea ceremoniilor: „Atunci, la prinz ei incepeau incaierarea in lupte individuale. Se bateau unii cu altii cu crengi de brad… in adevar se copleseau cu lovituri si se raneau. Si daca tinerii razboinici prindeau un preot il frecau cu frunze de agave cu cruzime, il faceau sa se scarpine si sa se arda. Si daca un tinar razboinic era prins, preotii ii singerau urechile cu spini de cactus si bratele si pieptul si coapsele, — acesta striga foarte tare”. Apoi invingatorii intrau in casele invinsilor si puneau stapanire pe tot, — mobilier, instrumente muzicale, obiecte personale, tot ceea ce se putea lua. (Regasim aici, in acest simulacru de lupta si in pedepsele ce si le aplicau unii altora, eterna opozitie: sacrificarea celuilalt — autosacrifieiul).
Si femeile puteau intra in sacerdotiu, dar, se pare, fara sa rosteasca juramintul definitiv. Inca din ‘timpul migratiilor unele texte spun ca printre cei patru purtatori ai divinitatii figura o femeie. Calendarul ar fi fost inventat de un barbat si o femeie. Numeroase ritualuri erau prezidate de femei, mai ales cele care aveau o semnificatie agrara, legate de vegetatie, de cresterea porumbului, de fertilitate. Dar daca in epoca preclasica, miile de figurine feminine, de multe ori steatopige, par sa ateste un cult al zeitei mama, statutul feminin in pantheon este mai ambiguu in epoca azteca. Sarbatoarea Quecholli, dedicata unui zeu mai viril si razboinic decit toti, Mixcoatl, cuprindea si sacrificiul unei femei. Ca si in alte religii, femeia pare sa simbolizeze persistenta, vechile valori si vechile culte, dar aceasta revendicare este poate” una din noutatile epocii aztece: Teteoinnan ea insasi, vechea zeita mama, este ornata cu atribute razboinice. Pe cind inainte vreme feminitatea fusese legata de apa, de lasitate, in prezent, in cursul calatoriei sufletelor in jurul Soarelui, femeile moarte in timp ce nasteau preluau la zenit cursa razboinicilor morti in lupta. Daca huehuetlalloli, doctele discursuri ale batrinilor, descria fetitei ce va fi viata ei in umbra, plina de abnegatie, de suferinta si de chin, daca ea primea un razboi de tesut, un metate miniatura ca simbol al destinului Bau, putem vedea in aceasta ca intr-un filigran nasterea unui antagonism. Tinerii razboinici atacau femeile din cortegiul funebru pentru a lua degetul aratator (cel care intinde coarda arcului) al unei femei care a murit in timp ce nastea, pentru a se servi de el ca ta-lisman. Cit despre femei, ele isi bateau joc cu cruzime de tinerii razboinici care purtau inca mesa de par, semn ca n-au facut nici un prizonier.
Statutul pentru auinime, curtezanele sacre, ilustreaza unele contradictii. in timp ce idealul propus tinerelor fete era alcatuit din puritate si modestie, iar prostituatele nascute sub zodie proasta se cufundau in viciu si erau obiect de oprobiu, curtezana sacra se bucura de un statut onorabil pe care uneori e greu sa-l explicam. Ea era insotitoarea tinerilor luptatori, nu atit poate pentru odihna lor, cit ca un complement… Morala sexuala era atit de stricta incit licenta insasi era codificata, in luna Toxcatl, de exemplu, un tinar care urma sa fie sacrificat simboliza timp de un an pe Tezcatlipoca. Cu o luna inainte de a fi sacrificat, i se dadeau patru femei dintre cele mai frumoase auinime care reprezentau patru zeite: Xochiquetzal, Xilonen, Atlatonan si Uixtocihuatl, care se pare ca simbolizau fecunditatea, florile, porumbul, sarea si apa..

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s