Raiul

Este un cliseu, dar suspectez ca exista doua feluri de oameni: cei care cred, pur si simplu, in Rai si cei care cred in Rai fara sa isi fi dat inca seama. Oricine se exclude vehement din cele doua categorii, ar trebui sa faca un mic exercitiu de memorie si sa se intrebe doar atat: “S-a intamplat, macar o data in viata mea, sa fiu optimist sau sa sper?” Dace raspunsul este negativ, atunci acel individ isi poate amenja propria categorie selecta a celor care neaga cu desavarsire Salvarea. In caz contrar, aflati ca si voi sunteti, voit sau nu, constient sau nu, adepti ai unei existente (luminoase) dupa moarte. O cu totul alta chestiune este fiintarea efectiva a acestui Paradis, complet discutabila si despre care unii oameni, asa cum este jurnalistul si scriitorul britanic Johann Hari, cred ca este o “constructie fatala cu o istorie scurta si sangeroasa”.

“Imagine there’s no heaven/ It’s easy if you try/ No hell below us/ Above us only sky.”

Sunt versurile unui cantec al “Beatles”-ului John Lennon. In ciuda numerosilor sai adepti, nu sunt foarte multi credinciosi care sa acheseze la ideea sugerata de artist. Conform unor studii destul de recente, se pare ca, in general, in lume, procentul celor care cred in Rai este mai mare si, pe alocuri, mult mai mare decat al scepticilor. Ba, mai mult, in ultima perioada aceasta tendinta chiar a inregistrat cresteri substantiale. In plus, multi indivizi sunt de parere ca pana si animalele lor de companie – caini, pisici, soareci, serpi – ii vor insoti prin portile de aur ale locului cu fericire vesnica.

Raiul isi schimba constant forma deoarece consta intr-o intreaga istorie de nadejdi umane subconstiente. “Arata-mi Raiul tau si iti voi arata ce iti lipseste din viata”, scrie Lisa Miller in paginile cartii sale, intitulata “Raiul: Fascinatia noastra perena pentru lumea de dincolo”. Calatorii deserturilor, cei care au scris atat Biblia cat si Coranul, traiau intr-o permanenta seceta si senzatie de sete – asadar Raiul lor era un izvor urias si general de rauri, fantani si oaze. Sclavii afro-americani credeau ca se duc, dupa moarte, intr-un Rai unde “cei dintai voi fi cei din urma, iar cei din urma primii”, astfel incat ei sa fie oamenii liberi care ii vor domina pe sclavii de culoare alba. Astazi, sinucigasii islamisti traiesc intr-o societate cu placeri sexuale extrem de precare, prin urmare Paradisul lor imbraca forma unei orgii totale, in care nici mai mult nici mai putin de 72 de fecioare supuse ii satisfac martirului cele mai ascunse placeri. Cu alte cuvinte, Raiul este un “loc” individual si nu unul general. Fiecare vede in Rai o salvare, o infruptare abundenta din tot ceae ce nu poate avea in timpul vietii; este o reprezentare dupa standarde pur umane si, la urma urmei, o inventie omeneasca de la un capat la celalalt, din pura nevoie.

Raiul s-a nascut

Si se pare ca stim cu precizie momentul in care a aparut aceasta proiectare in vazduh a vindecarii neajunsurilor noastre: 165 i.Ch., sub patentul evreilor antici. Pana la acel moment, Raiul – Shamayim pentru cei din Levant – era, exclusiv, lacasul lui Dumnezeu si al ingerilor. Ocazional, Domnul cobora din “casa” pentru a face cunoscute oamenilor, prin intermediul unor alesi, poruncile si invataturile Lui. Dar contactul se oprea aici, oamenii nu aveau sa se intoarca dupa moarte in Gradina Edenului, de unde fusesera odata alungati. Nu li se spunea ca vor merge acolo si nici nu se asteptau sa o faca. Exista o oarecare nadejde ca o entitate nemateriala, parte a individului material, se va inalta undeva in sferele mai inalte ale Pamantului, dar nu de-a dreapta tatalui si nu intr-un extaz total. Pe atunci, principala speranta a unui om pentru ce avea sa i se intample dupa moarte era ca osemintele sa ii fie ingropate laolalta cu cele ale oamenilor sai, intr-un mormant comun, iar povestea sa ii fie transmisa mai departe, prin descendenti. Era o abordare realista si umana a mortii: omul pleca, dar urmasii sai ramaneau sa continue orice ar fi fost de continuat.

Si atunci, cum de a ajuns ideea de Rai – in prezent – locul perfect unde Dumnezeu locuieste si unde vom ajunge si noi daca traim corect – sa fractureze aceasta stare de fapt? Mai multe componente ce pluteau in atmosfera Ierusalimului acelor vremuri par sa isi fi adus contributia la aceasta situatie. Grecii credeau ca exista in fiecare om un suflet etern care se ridica la ceruri dupa moarte. Adeptii zoroastrismului credeau ca fiecare va fi judecat la sfarsitul vietii pentru actiunile sale pe Pamant. Brahmanismul miza pe eternul extaz al Nirvanei, iar evreii credeau intr-un Yahve atotputernic.

Dar a fost nevoie de un eveniment major pentru ca toate acestea sa fuzioneze. Cu mai bine de 2.000 de ani in urma, regele seleucid Antioh al III-lea cel Mare invada Israelul si incerca sa inabuse cu totul religia iudaica, substituindu-i acesteia venerarea lui Zeus. Evreii vedeau distrus sub ochii lor tot ceea ce aveau mai sacru: li se ordona, dintr-o data, sa sacrifice animale dinaintea statuii lui Zeus, care le domina acum Sfantul Templu, aceia care se opuneau urmand a fi macelariti pe strazi. Brusc, evreii erau vaduviti si de atat de sfantul lor ritual de inhumare a mortilor alaturi de rudele decedate, din pricina debandadei totale, a prigoanei si a numarului mare de fugari, care nu se mai puteau preocupa de trupurile celor trecuti in nefiinta. Atunci, in iuresul creat, conceptia despre moarte a evreilor a migrat, dintr-o data, spre altceva. Multi tineri semiti fugisera spre dealurile Palestinei pentru a se replia si a pregati un asalt armat impotriva lui Antioh – asalt amintit si serbat sub forma evenimentului Hanukkah. Profetii au anuntat atunci ca evreii martiri vor fi bine recompensati. “Multi dintre cei care isi vor dormi somnul de veci in tarana se vor trezi, unii la viata vesnica, altii la rusine si jelire eterna”, suna pilda care ne-a trimis pe drumul bifurcat al Raiului si al Iadului. Iar ideea a avut succes la scara universala. In interval de un secol, mai toti evreii credeau in Rai, iar ideea nu a mai murit niciodata de atunci.

Unealta de manipulare?

Totusi, desi componentele cheie ale “Raiului” erau pe pozitii, ideea nu era chiar cea paradisiaca si de “parc de distractii” care a devenit astazi. Era un loc sacru, unde sufletul omului decedat, Dumnezeu si ingerii stateau impreuna. Iisus a avertizat ca “nu exista casatorie in Rai” si nici ideea intalnirii cu rudele trecute in nefiinta nu era foarte populara. Totul se rezuma la relatia dintre individ si Dumnezeu, care aveau sa stea, impreuna, in rugaciune eterna. Era paradisul, dar nu asa cum il “cunoastem” acum. Totul la ideea de Rai este atat de evaziv si de dinamic, incat, pana si unii atei privesc astazi conceptul ca pe una dintre cele mai nevatamatoare idei religioase: o alinare naiva la marginea prapastiei. Dar este ceva mai mult in legatura cu Raiul decat o eventuala autoamagire copilareasca. Pentru ca principala sa menire de-a lungul secolelor a fost aceea de instrument al controlului si al intimidarii celor condusi.
Vaticanul, spre exemplu, a declarat ca detinea monopolul asupra listei Sfantului Petru, pazitorul portilor Raiului. Ca atare, numai aceia care aveau sa intre in gratiile si sa se supuna poruncilor acestei institutii sacre, chiar platind sume uriase pentru “indulgente divine” puteau sa isi rezerve, alaturi de copiii lor, locuri in Rai. Viata de apoi devenise, ironic, un mediu de tiranizare a oamenilor din aceasta existenta. In loc sa fie o forma de confort psihic, paradisul se transformase, mai degraba, intr-un mijloc de disciplinare, intr-un penitenciar de natura ideologica.

Dar aceasta tendinta nu ramane apanajul trecutului si nu ne putem considera in intregime scuturati de ea in zilele noastre. Sa luam exemplul recent al lui Margaret Toscano, membra a comunitatii mormonilor americani si adepta fanatica, in tinerete, a lui Joseph Smith Jr. – lider religios american, fondator al Miscarii Sfintilor din Zilele cele de pe Urma. Margaret a studiat miscarea feminista in timpul anilor de facultate. A revenit in comunitatea ei cu conceptii proaspete si a militat pentru dreptul femeilor de a se face preoti. Autoritatile mormone – oamenii care au negat pana in anul 1976 ca oamenii de culoare ar avea suflete – i-au ordonat sa se cenzureze, avertizand-o ca, in sens contrar, atat ea cat si restul familiei sale vor fi vaduviti de privilegiul de a merge in Rai. A refuzat sa taca. Acum, surorile ei devastate cred ca nu o vor mai intalni in viata de apoi. Inca si mai rau decat exemplele de acest fel, promisiunea Raiului este folosita si ca imbold pentru unii oameni sa comita atrocitati. Este adevarat si cunoastem cu totii cazuri, macar de la televizor. Oameni care doreau sa se sinucida cu bomba au fost interogati in numeroase cazuri si toti s-au declarat extaziati de eventualitatea orgiei in care se vor desfata odata ajunsi in “nori”. Raiul poate fi, deci, un stimulent pentru oroare.

Un exercitiu de credinta

Exista studii care ii supun pe unii subiecti intrebarilor referitoare la felul in care arata Raiul lor. Dar aproape niciodata nu sunt intrebati acesti oameni despre lucruri esentiale legate de aceasta idee, cum ar fi dovada existentei unui Rai sau de unde cred ca provine aceasta notiune. Sunt intrebari si curiozitati inerente atunci cand se discuta despre orice set de idei, mai putin, insa, atunci cand vine vorba de religie, moment in care sunt privite ca blasfemii.

Desigur, exista numeroase dovezi si este de bun simt convingerea ca ideea de Rai este linistitoare si necesara, dar asta nu o face neaparat reala. Diferentierea dintre gandirea pozitiva si acceptarea faptelor nu este intotdeauna un lucru facil. Iar in acest caz si mai putin, deoarece oamenii prefera sa devina emotivi in raport cu ideea vietii de dupa moarte si mai putin rationali si logici. “Intrebarile rationale nu sunt de niciun folos”, cred unii eruditi referindu-se la ideea de Rai. Acesti oameni spun ca o asemenea situatie se rezuma la un “exercitiu de credinta”. Ceea ce, la un moment dat, poate parea corect, intrucat se pare ca ratiunea nu este singura dimensiune a fiintei umane. Mai dispunem de intuitie, de un al saselea simt de multe ori. Totusi, vin scepticii sa contracareze aceasta pozitie, in ce alt camp de activitate mai abandonam in totalitate nevoia de dovezi? Si se intreaba de ce am face acest lucru tocmai in situatia unui sens atat de crucial al existentei noastre. Si, daca este sa privim dincolo de dovezi, de ce alegem Raiul crestin? De ce nu ne gandim ca vom trai, dupa moarte, in Shambala sau in Pamantul de Mijloc, pentru a caror existenta sunt tot atatea dovezi?

Este momentul in care vine si randul credinciosilor sa dea un raspuns. Ei avanseaza ca argument al loialitatii lor pentru ideea de Rai marturiile oamenilor care au trait mult trambitatele experiente la limita mortii. Potrivit jurnalului medical The Lancer, intre 9 % si 18% dintre oamenii care au avut o asemenea experienta au declarat ca s-au vazut trecand pritr-un tunel, cu o lumina puternica in capat. Dar, aparent, chiar si aceasta traire extrem de realistica are o explicatie stiintifica. Pe masura ce creierul se stinge, vederea periferica este cea care dispare prima, lasand impresia vizuala a unui tunel. Centrul viziunii este ceea ce ramane impregnat pe retina, o lumina stralucitoare. Virtual, toate elementele unei experiente la limita mortii – senzatia miscarii prin tunel, sentimentul extracorporalizarii, evlavia spirituala, halucinatiile si fluxul intens de amintiri – pot fi induse cu o doza consistenta de ketamina, un tranchilizant cabalin, folosit adesea ca drog la petreceri. Adica numai chimie.

Dar, mai spun detractorii, chiar daca acceptam ideea de Rai in lipsa oricaror dovezi, el are o mare lacuna in chiar inima sa, una care ii nelinisteste chiar si pe cei mai ferventi credinciosi. Nu ar fi, oare, extrem de plictisitor, dupa un timp? Atunci cand traiesti in desert, un izvor pare a fi insusi paradisul. Dar atunci cand ai vreme de mii de ani acea sursa de apa, nu te saturi de ea? Raiul este, in cuvintele lui George Orwell – scriitor englez care a trait in prima jumatate a secolului XX – o incercare de a “produce o societate perfecta printr-o continuitate nesfasita a ceva pretuit tocmai datorita efemeritatii sale”. Daca eliminam contrastul din peisaj, Raiul devine Iad. Pare un concept de luat in seama.

Si totusi, ramane complet justificabila alegerea multor oameni de a crede in Rai, chiar si in fata argumentelor lucide ale ratiunii. Este un mijloc, poate util sau poate nu, de a scapa si de a gestiona goliciunea ingrozitoare a mortii. “Sa nu fii aici/ Sa nu fii niciunde/ Si inca curand; nimic mai teribil, nimic mai adevarat”sunt cuvintele lui Philip Larkin, unul dintre cei mai mari poeti britanici ai secolului trecut, referindu-se la drama disparitiei definitive a tot ce este viu. A muri, a putrezi, a te transforma in nimic. Este sumbru si tragic, nimic nu poate fi mai rau pentru o manifestare de orice fel a vietii decat sa isi inchipuiasca stingerea fara de reaprindere, disparitia eterna, anularea definitiva a oricarei forme de constiinta. Nu am fi sanatosi la cap daca nu am cauta o cale prin care sa evitam sau macar sa negam aceasta situatie, singura pentru care, din nefericire, ni se ofera dovezi in aceasta viata.

Sa il meritam

In Epopeea lui Ghilgames, scrisa in Babilon cu 4.000 de ani in urma, eroul calatoreste in gradinile zeilor, in incercarea descoperirii secretului vietii vesnice. Secret pe care il va si afla. Anume ca nu exista, de fapt, niciun secret. “Aceasta este. Atat primim. Aceasta viata. Acum. O singura data”, isi spune Ghilgames in fata crudei evidente. “Bucura-te de viata ta”, ii sugereaza zeita Sifuri. “Iubeste copilul care te tine de mana si strange-ti puternic in brate nevasta”. Ghilgames se intoarce in lume si traieste mai intens, mai real si mai adanc decat inainte, stiind ca nu exista o continuare celesta la sfarsitul vieti si nici eternitatea. Este doar o poveste, nu o atestare imuabila a nefiintarii lumii de dincolo sau a vietii vesnice. Personal, cred ca nici macar nu isi are rostul o discutie despre Rai, vizand eixstenta sau inexistenta lui. Ca exista sau nu, vietile noastre de acum, cele de care putem fi siguri, raman prea putin afectate.Totusi, daca este sau nu bine si ce implica credinta noastra in viata de apoi si, implicit, in Rai si in Iad, sunt elemente ce alcatuiesc o chestiune de importanta majora, una ce ar trebui dezbatuta intens si, fara indoiala, abordata chiar in scoli.

Pentru ca aceasta discutie are valoarea unei problematici existentiale, afecteaza insusi felul in care traim si, poate, chiar forma generala a societatilor si a speciei noastre. Ironic, pentru viata noastra palpabila, poate nu are o prea mare importanta daca Raiul este sau nu, dar cantareste capital ceea ce credem noi despre acest lucru. Pe de o parte, avem speranta; ideea ca, dupa ce murim, renastem la viata vesnica, avand sansa extazului si a beatitudinii eterne. Este un gand care ii anima si ii alina, probabil, pe cei mai multi pamanteni; un gand care ne ajuta sa suportam si sa traim viata, mai ales atunci cand ea ne este potrivnica. Paradoxal, credinta in viata de apoi este, totodata, si cea capabila a ne investi cu nebunia care impinge la suicid. Cred ca orice sinucigas este, culmea, un credincios; sau un nebun. Pentru ca o forma de constiinta nu ar avea cum sa renunte la viata, la a fi, a exista, indiferent de conjunctura, daca ar crede ca primeste la schimb intunericul etern, prabusirea vesnica, o bezna si o cadere nici macar percepute.

Nu cred ca exista un singur om pe Pamant, care sa accepte sincer si deplin finalul desavarsit, care sa vada si sa creada intr-o incetare absoluta a calatoriei si a perceptiei. Fie si numai pentru ca nu ne putem imagina o asemenea stare de nefiinta. Cu toate acestea, a nu crede ca dupa adormirea finala a trupului urmeaza o alta sansa, o continuare, o trezire – asa cum le place unor oameni sa spuna – nu este neaparat un lucru rau, mai ales pentru cei care pot trai fara speranta, pentru cei care accepta tot ce li se intampla si iau lucrurile pe rand, asa cum vin. Intocmai precum Ghilgames, convingerea ca viata aceasta este singura pe care o primim, singura sansa de a face si de a simtit ceva, ocazia unica si minunata de a fi fost creati si de a experimenta cate sunt de experimentat, are cu siguranta efectul de a determina orice individ cu o asemenea optica sa traiasca la cote colosale si sa ia totul de la viata, fara a amana sau a pierde macar o ocazie.

Daca nu crezi intr-o judecata divina la sfarsitul vietii si nici macar intr-o forma diferita de existenta de care te-ai putea bucura odata ce vei termina cu anii pamanteni, atunci cu siguranta vei profita din plin de tot ce are sa iti ofere locul in care te afli aici si acum. Dar tot cred ca si un asemenea om, in anii batranetii, in ultimele minute ar jindui sa fie ceva mai mult decat aceasta viata chiar daca, inchizand ochii, isi va putea spune siesi ca nu regreta nimic si ca, daca aceasta a fost tot, a meritat totusi pentru ca a facut tot ce si-a dorit. Desigur, adevarul sau, cel putin, raspunsul este undeva la mijloc. Cel putin daca ne referim la modul in care ar trebui sa traim: ideal este sa impacam speranta si optimismul date de bizuirea pe viata eterna cu o dorinta arzatoare de a trai totusi clipa si a nu amana niciodata nimic. Cineva mai intelept a si spus-o, de altfel, mai frumos si mai concis, cu mult timp in urma, surprinzand exact esentialul: “Traieste ca si cum ai muri maine, viseaza ca si cum ai trai vesnic”. Cat despre Rai, “chiar daca nu exista, ar fi bine sa traim in asa fel incat sa meritam ca el sa existe”. Si, totodata, sa intelegem ca ii dam conotatii mult prea lumesti si ni l-am “construit” dupa rigori prea materiale pentru ca el, daca se intampla, sa semene macar cu imaginea creata de noi.


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s